Am învățat să trăim din bani care vin de la alții. Am uitat că o țară se construiește cu fabrici, cu tractoare, cu mâini care muncesc și cu minți care inventează. Nu cu proiecte scrise pentru a fi aprobate, ci cu lucruri scrise pentru a fi folosite. De 35 de ani, România nu mai investește în ea însăși. Iar astăzi, când ne uităm în ogradă, vedem o țară care stă la coadă.

(Staff: România / Opinie & Economie) – Editorial semnat de Cristin Tomeci

Hai să fim sinceri până la capăt, fără să mai dăm vina pe vecini, pe Bruxelles, pe vremuri, pe comuniști, pe americani sau pe cine mai vrem. Problema României nu este că nu are bani europeni. Problema României este că a învățat să aștepte. A învățat că e mai ușor să ceri decât să faci. A învățat că e mai simplu să scrii un proiect pentru a accesa o finanțare decât să construiești un produs, o fabrică, o fermă, un brand.

Am ajuns o țară care trăiește din fonduri europene. Nu mă înțelegeți greșit: banii europeni nu sunt un rău. Sunt o oportunitate uriașă, iar România are nevoie de ei. Dar ceea ce s-a întâmplat este altceva. Fondurile europene nu au fost folosite ca un instrument de dezvoltare, ci ca o substituție pentru dezvoltare. În loc să construim pe baza lor, am construit în locul lor. În loc să producem, am învățat să redactăm. În loc să investim în industrie, am investit în birouri de consultanță, în firme care scriu cereri de finanțare, în intermediari care iau un procent din fiecare proiect aprobat.

Industria românească: o amintire din manuale

Dacă deschizi un manual de geografie economică din anii ’80, găsești acolo o Românie care producea tractoare la Brașov, automobile de teren ARO la Câmpulung, locomotive la Craiova, țevi la Roman, motoare la Timișoara, electrocasnice la Galați, mobilă la Târgu Mureș. Nu era o economie perfectă, nici pe departe. Dar era o economie care producea. Avea fabrici, avea muncitori calificați, avea școli profesionale care scoteau meseriași, avea o cultură a muncii care se transmitea din tată în fiu.

Astăzi, în aceleași orașe, multe dintre hale stau goale, ruginite, vândute pe nimic sau demolate. Iar acolo unde încă se mai produce, se produce de cele mai multe ori cu utilaje vechi, cu tehnologii depășite, pentru piața altora. Nu mai avem tractoare românești, nu mai avem camioane românești, nu mai avem electronice românești. Am rămas cu asamblarea – și nici măcar aceea nu ne mai aparține în totalitate.

Am văzut Germania. Am crezut că vom fi ca ea. Apoi am văzut cum ne furăm singuri țara.

După Revoluția din 1989, primul meu drum în occident a fost în Germania. Am vrut să văd cu ochii mei și să învăț cum se face treaba acolo, cum lucrează oamenii, cum arată o fabrică adevărată, o economie care funcționează. O familie de prieteni germani m-a primit cu o ospitalitate pe care nu o voi uita niciodată. Mi-au arătat Germania de Vest pe scurt – cât să îmi fac o idee. Și mi-am făcut-o.

Mi-au arătat fabrici curate, drumuri impecabile, magazine pline, oameni care știau ce au de făcut. Am văzut ce înseamnă să trăiești într-o țară care își respectă munca și oamenii. Și, sincer, m-am simțit mic. Dar nu disperat. Pentru că în mine era o încredere pe care astăzi mi-e greu să mi-o mai amintesc: credeam că și noi vom ajunge acolo. Repede.

Le-am spus gazdelor mele: „O să vedeți. România va fi ca Germania în câțiva ani. Avem de toate. Avem industrie, avem agricultură, fabricăm singuri avioane, fabricăm camioane, fabricăm tot ce ne trebuie.”

Aveam dreptate în privința potențialului. Aveam tot ce ne trebuia. Greșeala nu a fost a mea, ci a celor care, în loc să construiască, au distrus. Pentru că, până m-am întors acasă, multe dintre fabricile pe care le văzusem în manuale erau deja „privatizate”. Și prin „privatizate” nu înțeleg vândute unor investitori serioși, ci furate. Pur și simplu furate.

Sistemul „hârtiuțelor”: cea mai ordinară formă de furt acoperit

A început nebunia cu „liberalizarea” fabricilor și vânzarea către cei care lucrează – către oamenii muncii, se spunea. Suna frumos. De fapt, a fost tot un sistem comunist, dar cu altă față. În loc să fie vândute pe bani, pe bani adevărați, care să ajungă la stat și să se întoarcă în investiții, fabricile au fost vândute pe hârtiuțe. Niște cupoane fără valoare reală, pe care mulți oameni nici măcar nu știau ce să facă cu ele. Omul simplu, muncitor, a mai fost mințit și furat încă odată…

Iar cei care au înțeles repede ce se întâmplă – așa-zișii „întreprinzători”, dar de fapt niște excroci cu relații și tupeu – au adunat aceste hârtiuțe de la muncitori pe nimic, uneori pe o sticlă de votcă sau pe promisiuni deșarte, și s-au trezit proprietari pe combinate întregi, pe fabrici, pe uzine.

Nu erau oameni care știau să producă. Nu erau oameni care voiau să producă. Erau oameni care voiau să vândă. Și au vândut. Au vândut tot ce se putea vinde – utilaje, hale, terenuri – și au lăsat în urmă schelete goale, foste mândrii ale industriei românești. Până și acum, continuați să vă lăsați mințiți cu sloganul că v-au furat străinii…

Fabricile care au dispărut

Roman Brașov, producătorul de camioane grele, a avut aceeași soartă. Uzina de locomotive de la Craiova, Electronica, Tehnoton, Autobuzul București – toate au fost înghițite de același sistem al hârtiuțelor și al vânzărilor „la mica înțelegere”.

Nu a fost o privatizare. A fost un jaf legalizat. Iar statul, care ar fi trebuit să protejeze aceste active strategice, a închis ochii. Ba mai mult, a încurajat escrocheria. Pentru că și funcționarii care semnau actele aveau interesul lor. Și așa, dintr-o țară care fabrica avioane, camioane, tractoare, locomotive, electrocasnice și mobilă, am ajuns o țară care importă aproape tot.

Am plecat în Germania plin de speranță. M-am întors acasă și am găsit fabricile pe mâna hoților. Iar de atunci, „speranța” a devenit un cuvânt pe care îl folosim tot mai rar. Pentru că nu mai avem la ce să sperăm dacă nu reconstruim ceea ce am lăsat să ne fie furat.

Când a fost făcută ultima investiție strategică în țară?

Întrebați-vă, sincer: care este ultima mare fabrică construită de la zero în România? Care este ultimul mare combinat deschis în ultimii 30 de ani? Care este ultimul lanț industrial complet, de la materie primă la produs finit, pe care l-am pus pe picioare? Nu găsim răspunsul pentru că nu există. Nu am construit. Am vândut. Am concesionat. Am importat.

Am ajuns să importăm chiar și lucruri pe care le-am putea produce fără probleme: legume, fructe, carne, lactate, mobilă, îmbrăcăminte, produse de uz casnic. De ce? Pentru că producția internă a fost abandonată, iar cei care ar fi putut să o relanseze au fost descurajați de birocrație, de lipsa de predictibilitate, de taxe care se schimbă peste noapte și de o piață internă care s-a obișnuit să cumpere ieftin din importul extra comunitar.

Agricultura: 50 de ani în urmă, cu aceleași tractoare

Aici, dragi cititori, durerea este cea mai mare. Agricultura românească arată astăzi ca acum 50 de ani, poate chiar mai rău. Avem sute de mii de mici ferme, majoritatea de subzistență, cu o suprafață medie de câteva hectare. Nu avem irigații pe scară largă – din milioanele de hectare arabile, o fracțiune infimă este irigată. Nu avem depozite moderne de stocare. Nu avem lanțuri de procesare care să adauge valoare. Nu avem cooperative asociative private care să le permită fermierilor mici să vândă în condiții decente.

Iar statul, în loc să investească masiv în irigații, în infrastructură rurală, în centre de colectare, în abatoare, în procesare, în școlarizarea țăranilor, s-a mulțumit să dea subvenții de suprafață – bani care și aceștia ajung adesea la marii proprietari, în timp ce mica producție moare încet.

O economie care trăiește din salarii trimise ”acasă”

Un alt semn al acestei realități este dependența tot mai mare de banii trimiși de românii din diaspora. Miliarde de euro intră anual în țară din munca românilor de peste hotare. Acești bani sunt vitali pentru multe familii. Dar sunt, în același timp, o dovadă a eșecului de a crea acasă locuri de muncă bine plătite. În loc să producem și să exportăm produse, exportăm forță de muncă ieftină și importăm bani. Este un cerc vicios care nu poate continua la nesfârșit.

Ce ar trebui să facem?

Am ajuns aici din lipsă de viziune, nu din lipsă de resurse. România are resurse: pământ, apă, păduri, oameni inteligenți, o poziție geografică bună, acces la Marea Neagră, o piață internă de 19 milioane de oameni. Ce nu are este voință politică și un plan pe termen lung.

Avem nevoie de:

1. O strategie industrială-tehnologică națională care să reindustrializeze (în baza celor mai noi tehnologii nepoluante) zonele cu tradiție – nu pe hârtie, ci cu bani, cu scutiri de taxe, cu infrastructură, cu școli profesionale care să pregătească forța de muncă.
2. Investiții masive în irigații și în agricultura tehnologică modernă – nu doar subvenții, ci sisteme reale, funcționale.
3. Reducerea birocrației pentru producători – Nu îi pedepsiți pe cei care vor să producă, ci ajutați-i.
4. Un cadru fiscal predictibil – investitorii nu au nevoie de favoruri, ci de predictibilitate.
5. Un plan național pentru aducerea producției înapoi acasă – să nu mai fim doar piață de desfacere pentru alții.

Întrebarea pe care v-o adresez, dragi cititori

Acum, la final, vă întreb direct: vă puteți aminti când a fost ultima dată când ați auzit pe cineva venind cu o soluție concretă la o problemă reală? Nu o critică. Nu o acuzație. Nu o ieșire în stradă. Nu o bătaie cu bâta, cu parul, cu pistolul cu șocuri sau cu gaze lacrimogene. Ci o soluție. Una singură. Simplă. Aplicabilă. Care să rezolve ceva.

Toată lumea critică. Toată lumea iese în stradă. Toată lumea arată cu degetul. Toată lumea știe ce e greșit. Dar nimeni nu vine cu o soluție. Și, de fapt, nimeni nu poate veni cu o soluție rapidă, pentru că sistemul este atât de supercentralizat încât nicio decizie nu se poate lua la nivel local. Nimeni nu poate face nimic fără aprobare de la București.

Vă dau un exemplu care vi se va părea banal, dar care spune totul: un primar nu poate construi o piață pe un teren care aparține comunității locale fără să ceară aprobare de la București. Un primar. Un teren al comunității. Un lucru super util comunității. Și totuși, trebuie să întrebe ”la centru”. Pentru că economia este supercentralizată. Politica este supercentralizată. Iar independența locală – cea care ar permite soluții rapide, adaptate nevoilor reale – nu există.

De aceea, România nu are nevoie doar de soluții. Are nevoie de puterea de a le aplica. Are nevoie de descentralizare reală, de autonomie locală, de o reformare a administrației teritoriale, de oameni care pot decide singuri, la fața locului ce e mai bine pentru comunitatea lor, fără să aștepte un ordin de la București. Fără asta, oricâte soluții am găsi, ele vor rămâne pe hârtie. Iar noi vom continua să criticăm, să ieșim în stradă și să dăm cu parul – fără să rezolvăm nimic.

Cristin Tomeci