Cu mult înainte ca navele europene să traverseze Atlanticul, sclavia era deja o instituție prezentă în numeroase civilizații ale lumii. Africa, Orientul Mijlociu, Asia și bazinul Mediteranei au cunoscut sisteme de capturare, vânzare și exploatare a oamenilor. Comerțul transatlantic a schimbat însă dimensiunea, organizarea și consecințele acestui fenomen. Iar lupta pentru abolire a deschis un alt capitol al istoriei mondiale.

(Staff: Internațional / Istorie și Societate)

Există capitole ale istoriei care sunt adesea prezentate printr-o singură perspectivă. Sclavia este unul dintre ele. În dezbaterea publică actuală, subiectul este asociat în special cu colonialismul european, cu plantațiile din America și cu transportul forțat al milioanelor de africani peste Oceanul Atlantic.

Această parte a istoriei este reală, documentată și extrem de importantă. Dar ea nu reprezintă începutul sclaviei și nici întreaga sa istorie.

Cu mii de ani înainte de apariția marilor imperii coloniale europene, oamenii erau capturați în războaie, transformați în proprietatea altor persoane, vânduți, exploatați și transportați pe distanțe considerabile. Practica a existat în societăți foarte diferite, de pe continente diferite, fără să fie limitată la o anumită religie, rasă sau civilizație.

Pentru a înțelege fenomenul în întregime, trebuie să privim istoria fără selecții convenabile și fără să transformăm responsabilitatea istorică într-o acuzație colectivă împotriva unei populații.

1. Sclavia în lumea antică: cu mii de ani înaintea colonialismului european

Sclavia este atestată încă din cele mai vechi civilizații documentate. În Mesopotamia, documentele juridice și economice consemnau existența persoanelor aflate în proprietatea altora, vânzarea acestora și diferite forme de muncă obligatorie.

În Egiptul antic au existat prizonieri de război înrobiți, servitori dependenți și persoane obligate să muncească pentru autorități. Totuși, istoricii fac o distincție importantă între sclavia propriu-zisă și formele de muncă obligatorie sau servitute. Egiptul faraonic nu poate fi descris simplu ca o societate construită integral pe sclavie.

În Grecia și Roma antică, sclavia a devenit o componentă importantă a economiei și organizării sociale. Oamenii puteau fi capturați în războaie, cumpărați pe piețe specializate sau reduși la condiția de sclavi în urma unor datorii și conflicte.

Roma a dezvoltat un sistem extins de exploatare a muncii servile, utilizând sclavi în gospodării, agricultură, mine, ateliere și administrație.

Fenomenul nu s-a limitat însă la bazinul mediteraneean.

În China, diferite dinastii au cunoscut sisteme de sclavie și servitute, iar în Coreea, instituția numită nobi a devenit deosebit de importantă în perioada dinastiilor medievale și în timpul dinastiei Joseon. Persoanele aflate în această categorie puteau fi supuse unor obligații ereditare și unor forme de dependență foarte severe.

Aceste realități demonstrează că sclavia nu a fost o invenție europeană și nici o instituție specifică unui singur continent.

2. Africa și rețelele comerciale transsahariene

Africa are o istorie complexă a sclaviei, anterioară atât comerțului transatlantic, cât și expansiunii comerciale europene.

În diferite societăți africane existau practici de capturare a prizonierilor, înrobire în urma războaielor, vânzare de persoane și utilizare a muncii servile.

Odată cu dezvoltarea rutelor comerciale transsahariene, aceste practici au devenit parte a unor rețele economice care legau Africa subsahariană de Africa de Nord și de Orientul Mijlociu.

Negustori și intermediari africani, conducători locali și comercianți nord-africani au participat, în diferite perioade, la capturarea, transportul și comercializarea oamenilor.

Este important să precizăm că nu toate societățile africane au participat în același mod și că africanii nu au fost doar victime sau doar comercianți. Unele comunități au fost implicate în capturarea și vânzarea altor populații, în timp ce altele au fost victime ale raidurilor și războaielor.

Rutele traversau deșertul Sahara, conectând zone din Sahel și Africa de Vest cu piețele din nordul continentului. Oamenii transportați erau folosiți în gospodării, agricultură, administrație, armată și alte activități economice.

Acest comerț nu a fost un episod scurt. Rețelele transsahariene au funcționat timp de multe secole, iar comerțul cu persoane a continuat și după apariția sistemului transatlantic.

Cercetătorii subliniază că sclavia africană trebuie înțeleasă prin diversitatea sa regională și istorică, nu printr-o singură formulă generalizatoare.

3. Corsarii nord-africani și europenii transformați în sclavi

Un alt capitol insuficient cunoscut în dezbaterile populare este cel al capturării și înrobirii europenilor de către corsarii din nordul Africii.

Începând cu Evul Mediu și mai ales în secolele XVI–XVIII, corsarii care operau din porturi precum Alger, Tunis și Tripoli au atacat nave comerciale și localități de coastă din Europa.

Captivii erau transportați în Africa de Nord și vânduți sau utilizați ca sclavi. Printre victime se aflau marinari, pescari, comercianți și locuitori ai comunităților de coastă. Femeile și copiii capturați erau, de asemenea, expuși înrobirii.

Istoricii au documentat raiduri asupra unor regiuni din Italia, Spania, Franța, Portugalia, Grecia, insulele mediteraneene și chiar asupra unor zone din Insulele Britanice.

Cercetarea publicată de M’hamed Oualdi în Oxford Research Encyclopedia of African History prezintă estimări de până la 1,25 milioane de captivi creștini în Maghreb în perioada 1530–1780.

Aceste cifre trebuie tratate ca estimări istorice, nu ca un recensământ exact.

Fenomenul nu a fost exclusiv unidirecțional: în Mediterana au existat și capturări și înrobiri ale nord-africanilor de către puteri și corsari europeni.

Această istorie este esențială pentru înțelegerea complexității relațiilor dintre Europa și nordul Africii. Sclavia nu a fost o relație simplă între un singur grup de victime și un singur grup de responsabili.

4. Comerțul transatlantic: transformarea sclaviei într-un sistem economic de proporții industriale

Începând cu secolul al XV-lea, expansiunea maritimă europeană a deschis un capitol nou în istoria comerțului cu oameni.

Portugalia a fost unul dintre pionierii transportului transatlantic de africani înrobiți, urmată de Spania, Țările de Jos, Anglia, Franța și alte puteri comerciale.

Sistemul s-a dezvoltat în legătură directă cu expansiunea colonială și cu economia plantațiilor din America și Caraibe.

Zahărul, tutunul, cafeaua și ulterior bumbacul au devenit produse extrem de profitabile pentru economiile europene. Producția lor necesita o forță de muncă numeroasă, iar comercianții și proprietarii de plantații au construit un sistem de exploatare bazat pe transportul și munca forțată a milioane de oameni.

În această etapă, comerțul cu sclavi a dobândit o dimensiune economică și logistică fără precedent. Nave specializate, companii comerciale, instituții financiare, asigurări maritime, porturi și infrastructuri coloniale au fost integrate într-un mecanism internațional.

Marea Britanie a devenit una dintre principalele puteri ale acestui sistem, în special între 1640 și 1807.

Conform estimărilor prezentate de Arhivele Naționale britanice, aproximativ 3,1 milioane de africani au fost transportați de comercianți britanici, dintre care aproximativ 2,7 milioane au ajuns la destinație.

Este însă important să nu confundăm responsabilitatea britanică majoră cu ideea că Marea Britanie a inventat comerțul transatlantic sau că a fost singura putere implicată. Portugalia a transportat, în total, mai mulți africani înrobiți decât Marea Britanie.

De asemenea, sistemul nu a fost posibil fără participarea unor conducători, comercianți și intermediari africani care au furnizat captivi piețelor de coastă, în paralel cu capturările și raidurile efectuate de europeni.

Această realitate nu diminuează responsabilitatea puterilor coloniale europene. Ea explică însă mai complet mecanismul economic și politic al comerțului transatlantic.

5. Marea Britanie și începutul unei schimbări istorice majore

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Marea Britanie a început să se dezvolte o mișcare organizată împotriva comerțului cu sclavi.

Au existat mai multe cauze: mișcările religioase, dezbaterile despre drepturile omului, presiunea societății civile, mărturiile foștilor sclavi și acțiunile celor care se opuneau sistemului colonial.

Printre personalitățile importante s-au numărat William Wilberforce, Thomas Clarkson, Granville Sharp și Olaudah Equiano, un fost sclav devenit autor și militant pentru abolire.

Un rol important l-au avut și activiștii de origine africană, precum Ottobah Cugoano și membrii grupării Sons of Africa.

În paralel, revoltele populațiilor înrobite din colonii au demonstrat că libertatea nu era o simplă concesie politică, ci și rezultatul rezistenței celor care trăiau în sclavie.

Revoluția haitiană, începută în 1791, a reprezentat unul dintre cele mai importante evenimente ale acestei perioade. Revolta populației înrobite din Saint-Domingue a dus la independența Haitiului în 1804.

În acest context, Parlamentul britanic a adoptat în 1807 legea care interzicea comerțul britanic cu sclavi.

A fost o decizie istorică majoră, dar nu a însemnat abolirea imediată a sclaviei în Imperiul Britanic. Aceasta a fost realizată legislativ prin Slavery Abolition Act din 1833, intrat în vigoare în 1834 în majoritatea teritoriilor vizate. Sistemul de așa-numită „ucenicie” impus foștilor sclavi a continuat până în 1838.

6. Flota britanică și lupta împotriva traficului internațional

Unul dintre cele mai importante elemente ale contribuției britanice la abolire a fost intervenția navală.

După interzicerea comerțului britanic, Royal Navy a început să urmărească navele implicate în transportul ilegal al persoanelor înrobite.

West Africa Squadron, o unitate navală specializată, a desfășurat operațiuni în Atlantic, în special în largul coastelor vest-africane.

Între 1808 și 1869, această escadră a capturat peste 1.600 de nave implicate în comerțul ilegal și a contribuit la eliberarea a aproximativ 150.000 de africani.

Marea Britanie a utilizat și instrumente diplomatice, tratate internaționale și presiuni asupra altor state pentru a limita transportul persoanelor înrobite.

Aceste operațiuni au avut un rol important în diminuarea comerțului transatlantic, deși nu au reușit să îl elimine imediat.

Traficul a continuat în special spre Brazilia și Cuba, iar alte puteri au menținut sisteme de sclavie pentru decenii după adoptarea legislației britanice.

7. A fost Marea Britanie prima care a interzis comerțul cu sclavi?

Pentru o prezentare istorică exactă trebuie făcută o distincție.

Danemarca-Norvegia a adoptat în 1792 o lege care interzicea comerțul transatlantic cu sclavi sub pavilion danez, cu intrare în vigoare în 1803.

Marea Britanie a adoptat propria lege în 1807, devenind una dintre primele mari puteri comerciale care au interzis comerțul transatlantic și asumându-și ulterior un rol major în aplicarea internațională a interdicției.

Dar nici decizia daneză, nici cea britanică nu au însemnat eliberarea imediată a tuturor persoanelor înrobite.

Mai mult, interzicerea comerțului și abolirea instituției sclaviei sunt două evenimente istorice diferite.

În cazul britanic, abolirea sclaviei în majoritatea teritoriilor imperiale a venit în 1834, iar în alte teritorii ale imperiului au existat excepții și întârzieri.

Prin urmare, contribuția britanică trebuie recunoscută în dimensiunea sa reală: legislație, mobilizare politică, diplomație și intervenție navală.

Nu ar fi însă corect să atribuim exclusiv Marii Britanii dispariția sclaviei. Rezistența celor înrobiți, revoltele, mișcările abolitioniste internaționale și deciziile altor state au contribuit, de asemenea, la acest proces.

8. Sclavia nu a dispărut din lume

Abolirea juridică a sclaviei nu a eliminat toate formele de exploatare umană.

În prezent, Organizația Internațională a Muncii, Walk Free și Organizația Internațională pentru Migrație estimează că aproximativ 50 de milioane de persoane trăiau în condiții de sclavie modernă în 2021.

Dintre acestea, aproximativ 28 de milioane erau victime ale muncii forțate, iar 22 de milioane erau implicate în căsătorii forțate.

Aceste estimări arată că fenomenul continuă să existe, chiar dacă formele sale contemporane sunt diferite de sistemele istorice de proprietate legală asupra oamenilor.

Traficul de persoane, exploatarea sexuală, munca forțată, servitutea pentru datorii și exploatarea copiilor sunt probleme care afectează societăți din toate regiunile lumii.

Așadar, nu putem spune că sclavia a fost eliminată definitiv. Putem spune că a fost condamnată și interzisă în legislațiile moderne, dar continuă să existe în forme ilegale și ascunse.

Concluzie – Istoria trebuie prezentată integral, nu selectiv

Istoria sclaviei este mult mai veche și mai complexă decât relatarea limitată la expansiunea colonială europeană.

A existat în civilizații antice, în Africa, în Orientul Mijlociu, în Asia și în Europa. Au existat victime de diferite origini și populații care, în diferite perioade istorice, au participat la capturarea, comercializarea și exploatarea altor oameni.

Comerțul transatlantic a reprezentat o etapă deosebit de amplă și brutală, în care puterile europene au construit un sistem economic internațional bazat pe munca forțată a milioane de africani.

Marea Britanie a avut un rol central atât în dezvoltarea acestui sistem, cât și în mișcarea legislativă și navală care a urmărit desființarea comerțului cu sclavi. Această contribuție istorică trebuie recunoscută, fără a ascunde responsabilitatea anterioară a imperiului britanic sau contribuția altor oameni și națiuni la abolire.

Dar poate cea mai importantă lecție este alta: istoria nu trebuie să fie un instrument de justificare a unor identități colective și nici un catalog selectiv de vinovății.

Educația istorică autentică trebuie să prezinte documentele, faptele, contextul și responsabilitățile tuturor actorilor implicați.

Nu putem înțelege trecutul dacă alegem să cunoaștem numai capitolele care ne convin. Iar o societate care își dorește generații capabile să gândească independent trebuie să le ofere acces la întreaga istorie, inclusiv la acele pagini care sunt incomode pentru orice civilizație.