Un grup restrâns de români din Germania a ieșit în stradă susținând un candidat și s-a autoproclamat „vocea comunității”. Problema nu e pe cine susții, ci pretenția de a reprezenta un milion de oameni care nu te-au mandatat cu nimic.

(Staff: Germania / Diaspora & Societate)

În Germania trăiesc astăzi în jur de un milion de români. O comunitate uriașă, diversă, cu meserii, convingeri și orientări politice cât se poate de diferite. Iar dintre toți acești oameni, exact 29 s-au hotărât, într-o zi oarecare, să iasă în stradă și să spună că vorbesc în numele tuturor.

Nu susținerea unui candidat este problema. Fiecare are dreptul să susțină pe cine vrea, să protesteze pentru ce vrea și să strige cât îl țin plămânii. Asta înseamnă democrație. Problema începe în clipa în care 29 de persoane își asumă o voce pe care nu le-a dat-o nimeni.

Aritmetica nu se negociată

Hai să punem cifrele pe masă, fără patos. 29 din 1.000.000 înseamnă 0,0029%. Adică o fracțiune atât de mică încât abia se vede pe o histogramă. Nu e „o parte a comunității”, nu e „o voce care crește”, nu e „un semnal”. Este un grup de 29 de oameni care s-au adunat într-un loc public.

Orice mișcare reală de masă se măsoară altfel: în mii, în zeci de mii, în orașe întregi care ies în stradă. Nu în douăzeci și nouă de persoane care pozează pentru o fotografie și apoi o transformă în „reprezentare”.

Libertatea nu vine cu procură

Există o confuzie simplă, dar periculoasă: confuzia dintre dreptul de a te exprima și dreptul de a reprezenta. Primul îl ai prin simplul fapt că ești om. Al doilea nu ți-l dă nimeni prin simplul fapt că ai ieșit într-o piață.

Nimeni nu le-a semnat o procură. Nimeni nu le-a dat un mandat. Nimeni nu i-a rugat să bage un milion de oameni într-o singură oală și să declare, în numele lor, o poziție politică. Românii din Germania nu sunt figurație într-un decor construit de alții.

Cine vorbește pentru cine

Aici e miezul discuției, dincolo de orice culoare politică. Reprezentarea nu se autoproclamă. Se construiește prin alegeri, prin organizații, prin vot, prin mandate reale. Cine pretinde că vorbește pentru un milion fără să fi fost împuternicit de acel milion nu face politică — face ventrilocism.

Iar când un grup mic își asumă o voce atât de mare, efectul e mereu același: comunitatea întreagă este pusă într-o lumină pe care nu a ales-o. Un milion de oameni ajung să fie judecați după pancarta a 29 dintre ei.

Concluzie

Susțineți pe cine aveți chef. Protestați pentru ce credeți. Este dreptul vostru, și nimeni nu vi-l contestă. Dar când deschideți gura în public, vorbiți exclusiv în numele vostru. Lăsați milionul în pace — nu v-a dat nimic din ce credeți că purtați.