Când reporterii ajung la Bruxelles, dar uită să se informeze despre țara din care transmit…

Editorial de Cristin Tomeci | The Weekend Magazine

Greva națională din Belgia, desfășurată la 9 octombrie 2026, a adus zeci de mii de oameni pe străzile Bruxellesului. În timp ce numeroși participanți își exprimau pașnic nemulțumirile, în anumite zone au izbucnit confruntări între grupuri de manifestanți și forțele de ordine. Poliția a intervenit, iar imaginile cu scuturi, căști, tunuri cu apă și gaze lacrimogene au ajuns rapid pe ecranele televizoarelor.

Era firesc ca televiziunile din România să relateze despre evenimente. Publicul avea dreptul să afle ce se întâmplă în capitala Belgiei, mai ales că manifestațiile au fost legate de probleme sociale și economice importante.

Problema apare însă atunci când, în unele relatări, polițiștii belgieni sunt prezentați drept „jandarmi”, ca și cum Belgia ar avea aceeași organizare a forțelor de ordine ca România.

Este o greșeală elementară, care ridică o întrebare legitimă: cât de bine sunt pregătiți reporterii trimiși de televiziunile românești să relateze despre evenimentele din străinătate?

Mai mult, când imaginile spectaculoase sunt însoțite de explicații greșite și de prezentări lipsite de context, nu riscăm oare să transformăm o relatare jurnalistică într-o sursă de fake news?

Belgia nu are Jandarmerie. Poliția este civilă.

Să începem cu un fapt pe care orice jurnalist trimis la Bruxelles ar trebui să îl cunoască.

Belgia nu mai are o jandarmerie națională comparabilă cu Jandarmeria Română sau cu Gendarmerie nationale din Franța. În urma reformei poliției, vechea instituție belgiană de jandarmerie a fost desființată ca structură distinctă in urmă cu 25 de ani, iar sistemul actual funcționează pe două niveluri: Poliția Locală și Poliția Federală.

Ambele sunt structuri de poliție cu statut civil, nu instituții militare.

Poliția Locală este responsabilă de siguranța publică și de menținerea ordinii în zona sa de competență. Poliția Federală are atribuții la nivel național și dispune de structuri specializate care pot sprijini intervențiile complexe, inclusiv gestionarea manifestațiilor cu risc ridicat.

Cele două niveluri sunt distincte, dar cooperează.

În Regiunea Capitalei Bruxelles există șase zone de poliție locală, care acoperă cele 19 comune ale regiunii. Prin urmare, atunci când au loc manifestații în capitală, intervenția revine structurilor de poliție competente teritorial, cu posibilitatea sprijinului din partea Poliției Federale, în funcție de amploarea și natura evenimentelor.

Când vedem polițiști belgieni cu căști, scuturi și echipamente antirevoltă, nu avem motive să-i numim automat jandarmi.

Sunt polițiști belgieni.

Echipamentul de protecție, pregătirea pentru intervenții dificile și folosirea mijloacelor de dispersare a mulțimilor nu transformă o instituție civilă într-una militară.

Armata belgiană există, desigur, la fel ca în orice stat suveran. Militarii pot avea anumite misiuni de securitate sau pot sprijini poliția în condițiile stabilite de autorități. Dar aceasta este o chestiune diferită de organizarea obișnuită a forțelor de ordine.

Poliția belgiană este civilă. Belgia nu are o jandarmerie națională cu statut militar. Acesta este faptul pe care orice relatare corectă trebuie să îl respecte.

De ce nu putem confunda Belgia cu România sau Franța?

În România, Jandarmeria este o instituție cu statut militar, aflată în structura Ministerului Afacerilor Interne. Printre atribuțiile sale se numără asigurarea și restabilirea ordinii publice, inclusiv în timpul manifestațiilor violente.

În Franța, Gendarmerie nationale are, de asemenea, statut militar. În același timp, Police nationale, cu statut civil, dispune de structuri specializate pentru menținerea ordinii publice, inclusiv CRS.

Belgia funcționează însă după un alt model. Instituțiile care asigură în mod obișnuit ordinea publică sunt structuri de poliție civilă, organizate pe două niveluri.

Așadar, termenul „jandarmi” nu poate fi folosit automat pentru orice forță de ordine care intervine într-o confruntare de stradă.

Un jurnalist român care relatează de la București poate vorbi despre intervenția Jandarmeriei Române. Un reporter aflat la Paris trebuie să distingă între jandarmi și polițiști. Iar un jurnalist care transmite de la Bruxelles trebuie să cunoască organizarea specifică a poliției belgiene.

Nu este o chestiune de preferință lingvistică. Este o chestiune de acuratețe.

Nu putem traduce mecanic instituțiile unei țări în vocabularul alteia doar pentru că publicul este mai familiarizat cu anumite denumiri.

Bruxellesul, capitala europeană a manifestațiilor

Există un alt aspect pe care relatările superficiale îl ignoră: Bruxellesul nu este doar capitala Belgiei, ci și unul dintre cele mai importante centre politice și instituționale ale Europei.

Aici se află instituții majore ale Uniunii Europene, sediul NATO și numeroase organizații internaționale, federații profesionale, sindicate și reprezentanțe ale unor state.

Din acest motiv, la Bruxelles nu protestează doar belgienii.

Vin sindicaliști, activiști și reprezentanți ai unor organizații din numeroase țări. Unele manifestații privesc politica belgiană, altele deciziile instituțiilor europene, iar altele probleme sociale, conflicte internaționale sau situații politice din alte regiuni ale lumii.

Bruxellesul este, în mod firesc, un loc în care oameni din întreaga Europă și din afara ei își fac auzite revendicările.

Amploarea fenomenului este semnificativă. În 2018, zona de poliție Bruxelles–Ixelles a înregistrat 995 de manifestații, potrivit datelor publicate atunci de presa belgiană. Aceasta înseamnă aproape trei manifestații pe zi, în medie.

Este o statistică istorică, nu o cifră pentru anul 2026, dar ilustrează foarte bine caracterul constant al acestor evenimente.

Gestionarea manifestațiilor nu este, pentru poliția din Bruxelles, o activitate ocazională. Este o componentă importantă a muncii sale.

O asemenea frecvență presupune planificare, evaluarea riscurilor, coordonarea serviciilor, organizarea traficului, protejarea participanților și intervenția atunci când apar incidente.

Poliția Locală și Poliția Federală au structuri și personal pregătit pentru asemenea situații. Experiența acumulată în gestionarea unui număr atât de mare de evenimente contribuie la capacitatea autorităților de a menține ordinea.

Aceasta nu înseamnă că toate manifestațiile se desfășoară fără incidente sau că nu există confruntări violente. Înseamnă că trebuie să facem diferența între incidentele produse la anumite proteste și activitatea obișnuită a unui oraș în care manifestațiile sunt frecvente.

O demonstrație violentă nu înseamnă un oraș în haos

În urma evenimentelor din 9 octombrie, imaginile au arătat confruntări, distrugeri și intervenții ale poliției. Aceste incidente trebuie relatate fără să fie minimalizate.

Dar există o diferență fundamentală între a informa publicul despre violențele produse în anumite locuri și a crea impresia că întregul Bruxelles este cuprins de haos.

O manifestație poate începe pașnic, în timp ce un grup de persoane provoacă incidente. În aceeași zi pot avea loc mai multe manifestații, cu desfășurări complet diferite. Unele se încheie fără incidente, iar altele necesită intervenții ferme ale poliției.

Jurnalistul trebuie să facă aceste distincții.

Dacă prezintă numai imaginile spectaculoase, fără să explice unde au avut loc confruntările, ce revendicări au existat și cum s-au desfășurat celelalte evenimente, relatarea riscă să devină înșelătoare.

Iar dacă adaugă informații greșite despre instituțiile care intervin, problema devine și mai serioasă.

A transforma câteva incidente violente într-o imagine generală despre un oraș întreg nu înseamnă a explica realitatea, ci a o deforma prin lipsa contextului.

Belgia nu este un „stat în stat”

O altă sursă de confuzie este organizarea politică a Belgiei.

Belgia este o monarhie constituțională și un stat federal. Aceste două caracteristici descriu aspecte diferite: monarhia definește forma de guvernământ, iar federalismul privește distribuirea puterilor între nivelurile de guvernare.

Țara are trei regiuni — Regiunea Flamandă, Regiunea Valonă și Regiunea Capitalei Bruxelles — și trei comunități lingvistice: flamandă (olandeză), franceză și germanofonă.

Regiunile și comunitățile au instituții proprii și competențe stabilite prin Constituție și legislația belgiană. La nivel federal există, de asemenea, un guvern și un Parlament federal.

Nu sunt state independente și nici teritorii care funcționează în afara statului belgian. Este vorba despre un sistem federal complex, în care competențele sunt împărțite între diferite niveluri de guvernare.

Bruxellesul are propriile instituții regionale și un statut aparte, dar nu este un stat independent și nici un „stat în stat”.

Un reporter care nu cunoaște aceste elemente poate ajunge să ofere explicații greșite despre responsabilitățile autorităților și despre modul în care funcționează instituțiile belgiene.

Nu este necesar ca fiecare jurnalist să fie specialist în drept constituțional. Este însă necesar să cunoască elementele de bază ale țării despre care relatează.

Când reporterul ajunge la fața locului, dar documentarea rămâne acasă

Aici se află problema de fond.

Am urmărit de-a lungul timpului numeroase relatări ale unor televiziuni românești din diferite țări europene. În unele cazuri, am avut impresia că prezența fizică a reporterului în fața camerei a devenit mai importantă decât pregătirea sa pentru evenimentul pe care urmează să îl prezinte.

Reporterul este trimis într-o capitală străină, apare în direct, descrie câteva imagini și încearcă să explice situația. Uneori, însă, nu stăpânește nici măcar terminologia de bază și nu pare să cunoască instituțiile despre care vorbește.

Nu susțin că toți reporterii sunt nepregătiți și nici că o singură greșeală definește o întreagă redacție. Greșelile se pot produce, iar transmisiunile în direct sunt dificile.

Dar între o eroare accidentală, corectată ulterior, și prezentarea unor informații neverificate drept certitudini există o diferență importantă.

Când un reporter numește „jandarmi” niște polițiști belgieni, întrebarea este legitimă: a verificat informația înainte de a intra în direct?

Când o televiziune transmite imagini cu violențe și lasă impresia că întregul oraș este scăpat de sub control, a explicat unde au avut loc incidentele și ce s-a întâmplat în restul capitalei?

Când un jurnalist vorbește despre instituțiile unei țări străine, a consultat sursele oficiale?

Acestea nu sunt pretenții exagerate. Sunt cerințe elementare ale profesiei.

Creează televiziunile românești fake news din greșeală?

Expresia „fake news” este folosită astăzi foarte des. Tocmai de aceea trebuie să fim atenți atunci când o utilizăm.

Nu orice greșeală jurnalistică este o știre falsă publicată intenționat. Pentru a vorbi despre dezinformare deliberată trebuie să existe dovezi privind intenția de a induce publicul în eroare.

Dar nici nu putem ignora consecințele informațiilor false doar pentru că ele ar fi fost transmise din necunoaștere sau din neglijență.

Dacă o televiziune prezintă drept jandarmi polițiști belgieni, publicul poate înțelege greșit organizarea instituțiilor de ordine publică din Belgia.

Dacă o relatare prezintă confruntări punctuale fără context, telespectatorul poate rămâne cu impresia că întreaga capitală este cuprinsă de haos.

Dacă un reporter explică greșit organizarea statului și atribuțiile instituțiilor, publicul primește o imagine incorectă despre realitatea din țara respectivă.

Indiferent dacă asemenea erori provin din necunoaștere, superficialitate sau lipsa verificării, rezultatul poate fi același: oamenii sunt informați greșit.

De aceea, întrebarea din titlu este legitimă.

Pot televiziunile să transmită fake news de la fața locului fără să își dea seama? Da, dacă prezintă drept fapte informații false sau neverificate. Intenția și responsabilitatea editorială trebuie însă analizate separat.

Tocmai de aceea, redacțiile au obligația să verifice informațiile și să corecteze public erorile atunci când acestea sunt descoperite.

O întrebare pentru redacțiile din România

Nu cer ca fiecare reporter să cunoască în detaliu istoria, legislația și organizarea administrativă a tuturor statelor europene.

Cer ceva mult mai simplu: documentare, verificare și respect față de public.

Înainte de a trimite un reporter la Bruxelles, o redacție ar trebui să se asigure că acesta cunoaște organizarea poliției belgiene, că înțelege diferența dintre poliția civilă și jandarmeria militară și că poate explica de ce în capitala Belgiei au loc atât de multe manifestații internaționale.

Ar trebui să știe că poliția belgiană are statut civil, că jandarmeria națională a fost desființată ca instituție distinctă din 2001 și că structurile locale și federale cooperează pentru menținerea ordinii publice.

Ar trebui să poată distinge între o manifestație sindicală desfășurată pașnic și incidentele violente provocate de anumite grupuri.

Iar dacă nu cunoaște un detaliu, ar trebui să îl verifice înainte de a-l prezenta drept adevăr.

Bruxellesul nu are obligația să funcționeze după modelul instituțiilor românești pentru a fi ușor de înțeles la televizor. Reporterul are obligația să înțeleagă țara în care a fost trimis.

O cameră de filmat nu ține loc de documentare. Un microfon nu ține loc de pregătire. Iar prezența la fața locului nu garantează că informația transmisă este corectă.

Dacă televiziunile investesc în deplasări, echipe de filmare și transmisiuni în direct, ar trebui să investească și în pregătirea jurnalistică a celor pe care îi trimit în străinătate.

Pentru că publicul nu are nevoie doar de imagini spectaculoase și de relatări în timp real. Are nevoie să înțeleagă ceea ce vede.

Jurnalismul începe cu documentarea, continuă cu verificarea faptelor și se bazează pe responsabilitatea față de adevăr.

Iar prima întrebare pe care un reporter ar trebui să și-o pună atunci când ajunge într-o țară străină este simplă:

Știu cu adevărat despre ce vorbesc?

Dacă răspunsul este nu, prima sa obligație nu este să intre în direct. Este să se documenteze.

Cristin Tomeci
The Weekend Magazine
A Tomeci Press Publication